24 iunie 2012
Felioara, zisă mai
demult Marienburg (Cetatea Mariei) sau în ungureşte Földvár (Cetatea
de Pământ), cuvânt care prin autohtonizare a dat şi denumirea actuală, a
fost sediul Ordinului teutonilor din Ţara
Bârsei între 1211-1225. Din mândra Cetate a teutonilor închinată patroanei lor,
aproape neprihănita fecioară Maria, puţine pietre se mai află la locul lor.
Când cavalerii teutoni au fost invitaţi să părăsească Transilvania, ţăranilor
din jur parcă li s-a dat o comoară. Şi-a luat ficare porţia de pietre şi şi-a
îngropat-o la temelia casei, aşa cum făcură şi ţăranii isteţi de pe Valea
Grădiştei cu ce mai rămăsese din Cetăţuia dacică din Cosoneşti. Prin 1992
pentru mine a fost speranţa unui altfel de Eldorado. Nu, nu am vrut să mă fac
cavaler teuton, oricât v-ar mira. Nici să-mi fac o dacea folosind pietrele
ruinelor ce au rezultat din mai noua cetate feudală săsească după unii sau
ţărănească după alţii. Lumea se îmbogăţea rapid din te miri ce. Din vânzare de
rulmenţi la turci, din nicovale şi ciocane duse la sârbi, din culesul
portocalelor din Grecia, din adusul unor hârburi de maşini din Austria sau
chiar din Germania, din condus centuriste la Istanbul, din gâdilat babele
italience şi din câte şi mai câte.
Un prieten de-al meu din Bucureşti avea un prieten în Braşov. Prietenul prietenului meu avea un prieten în Felioara. Acest prieten al prietenului prietenului îşi cumpărase nişte oi de la un CAP sau poate că era IAS şi căuta să ne convingă pe toţi ce bună afacere făcuse şi cum o să ajungă el în curând miliardar. Toţi l-am crezut, doar vedeam pe atâţia apărând în jurul nostru, ca ciupercoii după furtună. Nu aveam de făcut decât câteva mici trebuşoare, să spunem câte oi dorim fiecare, să dăm banii pentru ele şi apoi liniştiţi să aşteptăm dividentele – bani, carne, ouă, brânză. Ca nişte oameni cumpătaţi, ne-am gândit să ne limităm pentru început la 20 de oi fiecare.
Dece 20 şi nu 18 sau 25? Aşa ştiam de la albine, că trebuie să ai cel puţin 20 de stupi ca jobul să fie rentabil. Şi de, distanţa dintre un stup şi o oaie nu mi s-a părut mie aşa mare. Toţi, specialişti unul şi unul, au fost de acord. Am făcut rost de bani, pe atunci nu era chiar aşa de greu, dar tot erau o grămadă. Am dat grămada prietenului meu, care i-a dat două grămezi prietenului din Braşov, care i-a dat trei grămezi cunoştinţei din Felioara. Cu cele trei grămezi felioreanul s-a dus la CAP-ul sau IAS-ul de acolo şi a antamat oile.
Doar că timpul trecea şi oile “noastre” nu dădeau nici un semn. Ce tu brânză, ce tu ouă, ce tu un ban acolo … Ne-am gândit că ar fi bine să facem şi noi o vizită de lucru pe acolo. Cel puţin bătrânii noştri aşa credeau, că ochii stăpânului îngraşă vita. Aşa o fi fost pe timpul lor. Eu şi cu prietenul meu, ne-am dus la prietenul din Braşov, care, să nu fie aşa chiar singur, îşi luă şi nevasta şi aşa toată trupa am luat calea Felioarei.
Un prieten de-al meu din Bucureşti avea un prieten în Braşov. Prietenul prietenului meu avea un prieten în Felioara. Acest prieten al prietenului prietenului îşi cumpărase nişte oi de la un CAP sau poate că era IAS şi căuta să ne convingă pe toţi ce bună afacere făcuse şi cum o să ajungă el în curând miliardar. Toţi l-am crezut, doar vedeam pe atâţia apărând în jurul nostru, ca ciupercoii după furtună. Nu aveam de făcut decât câteva mici trebuşoare, să spunem câte oi dorim fiecare, să dăm banii pentru ele şi apoi liniştiţi să aşteptăm dividentele – bani, carne, ouă, brânză. Ca nişte oameni cumpătaţi, ne-am gândit să ne limităm pentru început la 20 de oi fiecare.
Dece 20 şi nu 18 sau 25? Aşa ştiam de la albine, că trebuie să ai cel puţin 20 de stupi ca jobul să fie rentabil. Şi de, distanţa dintre un stup şi o oaie nu mi s-a părut mie aşa mare. Toţi, specialişti unul şi unul, au fost de acord. Am făcut rost de bani, pe atunci nu era chiar aşa de greu, dar tot erau o grămadă. Am dat grămada prietenului meu, care i-a dat două grămezi prietenului din Braşov, care i-a dat trei grămezi cunoştinţei din Felioara. Cu cele trei grămezi felioreanul s-a dus la CAP-ul sau IAS-ul de acolo şi a antamat oile.
Doar că timpul trecea şi oile “noastre” nu dădeau nici un semn. Ce tu brânză, ce tu ouă, ce tu un ban acolo … Ne-am gândit că ar fi bine să facem şi noi o vizită de lucru pe acolo. Cel puţin bătrânii noştri aşa credeau, că ochii stăpânului îngraşă vita. Aşa o fi fost pe timpul lor. Eu şi cu prietenul meu, ne-am dus la prietenul din Braşov, care, să nu fie aşa chiar singur, îşi luă şi nevasta şi aşa toată trupa am luat calea Felioarei.
Drumul era ca în palmă,
căci de, noi nu ştiam pe atunci, dar aflarăm repede, repede, că acolo era o
uzină ce făcea nu şuruburi, nu biciclete, nici măcar maşini de cusut, ci doar
prăjituri, yellow cake. Aşa se numea produsul acela ce pleca mai departe,
aproape de Piteşti,
de unde îl prelucrau iarăşi şi sub forma unor pastiluţe ajungea la reactorul de
la Cernavodă. Uzină rentabilă, mergea bine, avea alături şi un lac, unde puteai
să pescuieşti fără nici o frică, nu te oprea nimeni pe atunci, crapi mari, de
nu intrau în copaie. Ei, aveau ei o hibă, unii aveau două capete, alţii chiar
trei, ba unii aveau şi nişte picioruşe cu care se târau pe fundul lacului. Dar
pe cine deranja asta? Tăiai picioruşele, capetele de rezervă, le aruncai înapoi
în lac şi duceai crăpcăunii, căci aşa le ziceau sătenii, la nevastă şi copii
acasă. Ce lac frumos … O poezie, domnişoarelor, doamnelor şi domnilor. Stăteai
la umbră, te aşezai pe un scăunel neapărat, căci altfel îţi intrau râmele alea
lungi de nămol, de o juma de metru lungime şi groase cât degetul mare, îţi
intrau zic, pe sub cracii pantalonilor şi cine ştie unde mai ajungeau … apoi
aruncai sfoara cu o buca de râmă pusă pe un cârlig din ăla pentru rechini de
Floreasca şi nici nu treceau cinci minute şi trebuia să te ţii de o salcie să
nu te ducă crăpcăunul la fund. Mai chemai pe careva, întotdeauna mai erau ceva
gură-cască pe acolo, că muncitorii nu erau ei tembeli chiar aşa să stea toate
cele 6 – 7 ore în fabrică. Îşi luau lăpticul cu ei şi “făceau lacul”.
Astea le-am dibuit noi repede, dar venisem după oi, după oile “noastre”. Ajungem noi la casa omului, a oierului să-i spunem, dar poarta închisă, un câine ne mârâia, două pisici scuipau pe un şopron şi nu numai atât, nişte răgete înfiorătoare se auzeau dintr-o şură. “ – E măgarul”, ne linişti prietenul prietenului meu, aprobat imediat de nevastă.
Băturăm, băturăm cu pumnii, cu încălţările, apoi cu nişte pietre, pe care într-un târziu le aruncarăm spre sursa răgetelor. Sursa, deci măgarul, tăcu şi brusc se auzi un acompaniament de sforăituri, tuse, scuipaţi şi înjurături. “ – Care eşti bă acolo? Dă ce mă scoli la ora asta?” Ne-am uitat îngrijoraţi la ceas. Era douăsprezece ziua, amiaza mare adică. Întradevăr o oră nepotrivită să trezeşti oamenii. Prietenul prietenului meu căută să-l liniştească. “ – Noi suntem. Am venit să ne vedem oile”. “ – Oile, care oi bă, ce sunteţi beţi? Duceţi-vă acasă, că pun câinele pă voi”. Între timp câinele, rău tare, dăduse o ulucă deoparte, venise la noi şi ne lingea mâinile, parcă vrând să-i facă în ciudă. Prietenul prietenului meu, ba şi nevasta prietenului prietenului meu, nu se lăsară, era în joc onoarea lor. Bătură în gard, aruncară cu pietre luate de pe drum, până când, ţinându-se cu amîndouă mâinile de uşă, ieşi în sfârşit din cotineaţă şeful oilor. Ceva mic, cu mustaţă mare, jegoasă, învelit în nişte cârpe de provenienţă incertă, se holba la noi cu un singur ochi, rotindu-l ca pe un radar. “ – Aaaa, tu erai, ce cauţi aici?” spuse către prietenul prietenului meu. “ – Păi oile noastre, ce crezi că putem căuta. Unde sunt, vrem să le vedem” “ – De ce?” “ – Păi nu sunt ale noastre? Nu ţi-am dat bani să le cumperi? Unde sunt?” “ – Mi-aţi dat bani, am cumpărat oile, ce mai vreţi?” “ – Arată-ni-le şi nouă” “ – Ei, asta-i acum, nici nu sunt aici, sunt la păşune.” “ – Hai să le vedem” “ – Nu să poate, le deranjăm. Staţi dumneavoastră aici, eu mă duc şi vin cu ele mintenaş. Şi să pregătiţi banii, ştiţi dumneavoastră, banii pentru ciobănit.”
Şi uite aşa, venirăm să ne luăm partea şi ne vedeam şi jecmăniţi de chiorul ăsta. Ce ciobănit? Ce taxă mai e şi asta? Ne uitam în sus la mândrele ruine ale Cetăţii Felioarei şi parcă zidul acela înalt şi lung începea să se aplece peste noi. Mă dădui un pic înapoi, parcă nu-mi venea să cred. Pe zid, cu litere de un metru scria, cu vopsea albă “Trăiască P.M.R.” Bună vopsea. O să reziste mai mult de douăzeci de ani. Stătutăm în maşină cam o oră, nu puteam să stăm nici în picioare atât, nimeni nu ne invitase în curte măcar, poate ne-o fi fost un pic de sete. Doar măgarul mai zbiera din când în când, să se asigure că nu este nici el singur. Pe strada-uliţă nu trecea nimeni, parcă tot satul era pustiu, parcă ar fi trecut o atomică pe aici înaintea noastră. Ptiu!
Astea le-am dibuit noi repede, dar venisem după oi, după oile “noastre”. Ajungem noi la casa omului, a oierului să-i spunem, dar poarta închisă, un câine ne mârâia, două pisici scuipau pe un şopron şi nu numai atât, nişte răgete înfiorătoare se auzeau dintr-o şură. “ – E măgarul”, ne linişti prietenul prietenului meu, aprobat imediat de nevastă.
Băturăm, băturăm cu pumnii, cu încălţările, apoi cu nişte pietre, pe care într-un târziu le aruncarăm spre sursa răgetelor. Sursa, deci măgarul, tăcu şi brusc se auzi un acompaniament de sforăituri, tuse, scuipaţi şi înjurături. “ – Care eşti bă acolo? Dă ce mă scoli la ora asta?” Ne-am uitat îngrijoraţi la ceas. Era douăsprezece ziua, amiaza mare adică. Întradevăr o oră nepotrivită să trezeşti oamenii. Prietenul prietenului meu căută să-l liniştească. “ – Noi suntem. Am venit să ne vedem oile”. “ – Oile, care oi bă, ce sunteţi beţi? Duceţi-vă acasă, că pun câinele pă voi”. Între timp câinele, rău tare, dăduse o ulucă deoparte, venise la noi şi ne lingea mâinile, parcă vrând să-i facă în ciudă. Prietenul prietenului meu, ba şi nevasta prietenului prietenului meu, nu se lăsară, era în joc onoarea lor. Bătură în gard, aruncară cu pietre luate de pe drum, până când, ţinându-se cu amîndouă mâinile de uşă, ieşi în sfârşit din cotineaţă şeful oilor. Ceva mic, cu mustaţă mare, jegoasă, învelit în nişte cârpe de provenienţă incertă, se holba la noi cu un singur ochi, rotindu-l ca pe un radar. “ – Aaaa, tu erai, ce cauţi aici?” spuse către prietenul prietenului meu. “ – Păi oile noastre, ce crezi că putem căuta. Unde sunt, vrem să le vedem” “ – De ce?” “ – Păi nu sunt ale noastre? Nu ţi-am dat bani să le cumperi? Unde sunt?” “ – Mi-aţi dat bani, am cumpărat oile, ce mai vreţi?” “ – Arată-ni-le şi nouă” “ – Ei, asta-i acum, nici nu sunt aici, sunt la păşune.” “ – Hai să le vedem” “ – Nu să poate, le deranjăm. Staţi dumneavoastră aici, eu mă duc şi vin cu ele mintenaş. Şi să pregătiţi banii, ştiţi dumneavoastră, banii pentru ciobănit.”
Şi uite aşa, venirăm să ne luăm partea şi ne vedeam şi jecmăniţi de chiorul ăsta. Ce ciobănit? Ce taxă mai e şi asta? Ne uitam în sus la mândrele ruine ale Cetăţii Felioarei şi parcă zidul acela înalt şi lung începea să se aplece peste noi. Mă dădui un pic înapoi, parcă nu-mi venea să cred. Pe zid, cu litere de un metru scria, cu vopsea albă “Trăiască P.M.R.” Bună vopsea. O să reziste mai mult de douăzeci de ani. Stătutăm în maşină cam o oră, nu puteam să stăm nici în picioare atât, nimeni nu ne invitase în curte măcar, poate ne-o fi fost un pic de sete. Doar măgarul mai zbiera din când în când, să se asigure că nu este nici el singur. Pe strada-uliţă nu trecea nimeni, parcă tot satul era pustiu, parcă ar fi trecut o atomică pe aici înaintea noastră. Ptiu!
Pân’ la urmă văzurăm
oile. Chioru-şchiopu-jegosu’ cu o bâtă drept pulan de paradă, mergea în faţă.
După el, împinse de câinele cel rău, o droaie de patrupede, cred strânse de pe
uliţă. Nu erau două la fel, unele galbene, altele pătate, maro, negre, cu pete
roşii, verzi, albastre de la niscai semne de proprietar, multe erau şchioape,
ugerele şi le lăsaseră prin alţi coclauri, care mai avea blană, era plină de
scaieţi, câteva erau chioare. Frumoasă turmă de mioare. O poezie. Începurăm să
le numărăm, nu ştiu de ce. Erau douăzeci. Ale cui erau? Cred că le închiriase
pentru o oră pe o juma de ţuică de la careva ce le ducea la abator. Mândru de
el îşi aştepta taxa de ciobănit. Sunt un tip calm, nu m-am mai bătut cu cineva
din şcoala elementară, dar şi atunci bătaia între noi era un fel de sport. De
data asta însă, simţeam cum mi se urca furia la cap, iar prietenului meu,
prietenului prietenului meu, ba chiar şi nevestei prietenului prietenului meu,
aşişderea. “Taxatorul” începuse să simtă că a întins prea mult coarda şi că
aceasta o să pleznească lovindu-l tot pe el. A început brusc să zbiere după
ajutor. Măgarul se speriase şi dădea cu copitele în uşa şopronului, din coşar
sări o arătare cu o furcă, de ziceai că e Scaraoţchi, dar care când ne văzu că suntem
mai mulţi, aruncă furca, puse labele de sus la ochi şi schelălăi “ – Nu daţi în
tata, nu vedeţi că e nebun?” Vedeam noi, vedeam şi cum ni s-au dus banii până
în Olt, ba chiar mai departe. Oile, sau ce-or fi fost patrupedele şi tripedele
astea ciudate au luat-o înapoi, nu ne-au vrut nici ele pe noi de rude – sau
afine, mă rog.
Nevasta prietenului prietenului meu s-a întors scum către bărbatu-său, către prietenul prietenului meu adică şi-i zise “ – Cu ăştia ai făcut tu afaceri? Ce ne facem acum? Avem datorii la oamenii ăştia serioşi. Şi să nu te mai prind că mai scrii poezii. Că de-aici ţi se trage. Crezi că nu ţi-am găsit fiţuicile alea? Cu de-astea m-ai făcut şi pe mine praf când eram mică, mă rog, aşa mai tinerică. Acum ce mai vrei, de ce mai scrii? Ţi-ai găsit pe alta mai siliconată? Nu trece ziua să nu-ţi găsesc o fiţuică prin buzunări. Uită-te şi tu la oamenii ăştia serioşi. Îi vezi tu scriind poezii? ” Şi se uită aşa la mine că-mi dădui seama că nici nu mai sunt sigur dacă mi-am pus pantalonii când plecai de dimineaţă de acasă. Of, poeziile astea, cum pot să bage zâzanie între oameni.
Nevasta prietenului prietenului meu s-a întors scum către bărbatu-său, către prietenul prietenului meu adică şi-i zise “ – Cu ăştia ai făcut tu afaceri? Ce ne facem acum? Avem datorii la oamenii ăştia serioşi. Şi să nu te mai prind că mai scrii poezii. Că de-aici ţi se trage. Crezi că nu ţi-am găsit fiţuicile alea? Cu de-astea m-ai făcut şi pe mine praf când eram mică, mă rog, aşa mai tinerică. Acum ce mai vrei, de ce mai scrii? Ţi-ai găsit pe alta mai siliconată? Nu trece ziua să nu-ţi găsesc o fiţuică prin buzunări. Uită-te şi tu la oamenii ăştia serioşi. Îi vezi tu scriind poezii? ” Şi se uită aşa la mine că-mi dădui seama că nici nu mai sunt sigur dacă mi-am pus pantalonii când plecai de dimineaţă de acasă. Of, poeziile astea, cum pot să bage zâzanie între oameni.
Ce să mai negociem, ce
să mai împărţim? A rămas vorbă că o să ne recupereze ei banii şi o să ni-i
trimită. Şi chiar ni i-au trimis în câteva luni. Nu cred însă că au recuperat
vreun ban de la “taxator”. Pe la Braşov
am mai trecut de multe ori, pe la Felioara deloc. Aud că Uzina R, cu R
de la Felioara, căci n-o fi cu R de la Radiaţii, merge bine iar
nivelul radiaţiilor este în limitele normale. Nici nu mă aşteptam la alt
rezultat. Bine că nu m-am văzut stăpân peste oile alea.
Am meditat mult să-mi
dau seama unde am greşit. Cred că dacă Felioara era mai aproape, altfel ar fi
stat lucruşoarele. Am început să caut niscai oi prin preajma Bucureştilor, pe
la Ciorogârla, pe la Tâncăbeşti, Săftica, Otopeni. Dar ce să vezi şi să nu
crezi? Nu mai erau oi! Cică vine unul şi unde vede oi le ia pe toate. O fi
nebun, gândii eu. Pe urmă am auzit că le mâna din spate până la Constaţa, le
urca pe vas şi direct în Liban cu ele. Da, era o idee bună, bună de tot. Dar nu
mai era loc şi de altcineva. Cum îl chema? Păi se pare că-l chema Beeecali sau
cam aşa ceva. M-am lăsat de poezii cu beee, beee, şi m-am apucat de … de ce
oare m-am apucat?
